Momentul istoric, extrem de critic, o impunea. În contextul retrasării graniţelor după Războiul ruso-româno-turc (1877-1878), Rusia îşi clamase încă o dată pretenţiile asupra sudului Basarabiei, redat Moldovei în urma Tratatului de pace de la Paris (1856), încheiat după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856). Rusia încălca astfel Convenţia româno-rusă semnată în 4 aprilie 1877, în baza căreia Rusia se obliga să respecte şi să păstreze „drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României”.

Congresul de la Berlin (care anula Tratatul de pace de la San Stefano din 19 februarie 1878), prin Tratatul de la Berlin semnat la 1 iulie 1878, avea să prevadă atât recunoaşterea independenţei României cât şi satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Rusiei asupra judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, iar dobândirea Dobrogei (împreună cu Delta Dunării şi cu Insula Şerpilor) avea să fie prezentată, în ţară, de guvernul liberal al epocii, drept o „compensație suficientă” a cedării Basarabiei, fapt cu care Eminescu nu putea să fie de acord:

„Organul ministerului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd și se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei, București, 1989, p. 88.) Cât despre Dobrogea, Eminescu propunea să fie organizată ca o „provincie deosebită, respectându-se legile, datinile, individualitatea lor locală” (Ibidem, p. 137). Dar aceasta este o altă chestiune, unul dintre nu puţinele argumente care demonstrează actualitatea publicisticii politice a lui Mihai Eminescu, cel puţin la nivelul principiilor profesate.

(Tratatul de la San Stefano din 19 februarie 1878 prevedea cedarea către Rusia, de către Turcia, a Dobrogei şi a Deltei Dunării, iar Rusia îşi rezerva asupra acestor teritorii dreptul de a le schimba cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Tratatul de la Berlin avea, din păcate, să confirme temerile lui Eminescu referitoare la retrasarea graniţelor, şi, deşi anula Tratatul de la San Stefano, prevederile privind România aveau să rămână, în linii mari, aceleaşi…)

Abordând jurnalismul din 13 iunie 1876, după demiterea din funcţia de revizor şcolar, ca urmare a unor schimbări politice, Eminescu adaugă, cu brio, un nou capitol operei sale, întâi la „Curierul de Iaşi”, apoi, din 27 octombrie 1977, la „Timpul”, organul de presă al conservatorilor, unde a lucrat vreme de şase ani şi a ocupat, între 3 februarie 1880 şi 31 decembrie 1881, şi funcţia de redactor-şef, acordându-i-se o deplină libertate de expresie, de care a profitat din plin, în acord cu principiile sale.

Ca jurnalist politic, Eminescu îşi propune să respecte, dincolo de frecventele polemici cu adversarii politici ai conservatorilor, liberalii lui C. A. Rossetti, „suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale” (Ibidem, p. 301). Este o convingere profundă, care îi alimentează întreaga operă jurnalistică, inclusiv seria de articole dedicate Basarabiei, la care ne vom referi în cele ce urmează, sau studiile despre Bucovina ori despre românii din Ungaria.

Aceeaşi convingere îl determină să demoleze sistematic pseudo-argumentele invocate de partea opusă, cu o energie fantastică şi adesea cu ferocitate, de-a dreptul surprinzătoare pentru cei care şi-au format o imagine superficială, înceţoşată de clişee de manual, asupra „poetului naţional”, edulcorată, întemeiată îndeosebi pe sensibilitatea poeziei de dragoste. Animat de „suprema lege” şi de tăria convingerilor sale, jurnalistul Eminescu e nemilos şi precis, atacând construcţiile propagandistice în punctele lor slabe, cu un rictus amar.

Încă din primul articol, el afirmă: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă” (Cartea vie a Basarabiei şi a Bucovinei, vol. I., Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 2).
O precizare toponimică e binevenită: „Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae” (Ibidem, p. 4), ea risipind confuzia care alimentează ideea propagandistică conform căreia „Rusia cucerise Basarabia de la nişte cârduri (peuplades) care locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice” (Ibidem, p. 5), într-o regiune care este de fapt Bugeacul, „arendat”, dat spre folosinţă tătarilor, şi nu întreaga Basarabie. (De remarcat, în treacăt, că acea confuzie toponimică a avut câştig de cauză, numele de Basarabia extinzându-se, între timp, de la sudul regiunii dintre Prut şi Nistru la integralitatea sa, inclusiv în literatura de specialitate, nu doar în limbajul curent.) Documentele istorice invocate, multe preluate din lucrările lui B. P. Hasdeu, impun inclusiv prin cantitate. Eminescu nu se sfieşte să critice, incisiv, „pasul pripit al învăţatului Cantemir” (p. 22), aliat cu Petru cel Mare, sau să afirme că, la 1812, „adevărata putere, care a silit pe turci să-ncheie pace, e Anglia şi nu Rusia”, aflată în dificultate, cu o armată epuizată, şi ai cărei emisari erau mandataţi să încheie pace cu orice preţ (Ibidem, p. 24).

Concluzia studiului adaugă argumentelor de drept pe cele morale: „Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acestui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră” (Ibidem, p. 26).

Concluzia e amărâtă de o constatare contextuală (exacerbată, ulterior, de perioada comunistă şi de versiunea permisă asupra istoriei naţionale): „Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea ruşilor. Pentru a răspunde şi la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim despre alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri negri deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori” (Ibidem, p. 27).

Argumentele lui Eminescu revin într-o nouă serie de articole, despre Bucovina şi Basarabia, publicate între 11 aprilie şi 27 iunie 1878, în contextul conflictului ruso-turc. Este analizată, pe larg, şi Politica Habsburgilor, dar şi Înaintarea Rusiei, sau România în luptă cu panslavismul.
După evacuarea părţii de sud a Basarabiei, în octombrie 1878, şi după recunoaşterea independenţei României de către Rusia, Eminescu scria, din nou, despre Basarabia (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei, București, 1989, p. 134), cu amărăciune, descriind, cu anticipaţie, un set de politici totalitariste ce nu aveau, din nefericire, să se schimbe, pentru multă vreme:

„Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe care au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.”